Lady a fost un superb metis sârmos de Pitbull. Cum arată un Pitbull sârmos? Ca o Lady 
Din păcate, vorbim despre ea la trecut, dar pentru o perioadă de 5 ani a făcut parte din Căsuța Codițelor! A rămas și va rămâne pentru totdeauna în sufletele noastre, așa că nu avem cum să o trecem cu vederea și să nu vă spunem și povestea ei!
Când am luat-o, mi s-a spus clar și răspicat să nu intru la ea în padoc pentru că este deosebit de agresivă, acceptându-l doar pe stăpânul ei.
Din păcate, la 40 de zile după ce stăpânul ei nu mai era printre noi, organismul ei a fost la un pas să cedeze și să-l urmeze pe cel care, timp de 8 ani, i-a purtat de grijă – cel ce se trezea la 5:30 în fiecare dimineață când ea voia să mănânce, o ducea la plimbare, o deparazita și vaccina, o trata când avea vreo problemă și multe altele.
Deși am fost avertizată, când am găsit-o căzută în coteț, nu am putut să o las. Mi-am asumat că este posibil să mă muște, dar cu toate acestea am intrat în padoc și am zis că trebuie să scoatem la capăt împreună.
Zis și făcut! Am intrat, am ajuns în fața cotețului și m-am pus pe vine în fața ei. Cu ultimele puteri, a ridicat capul și s-a uitat pierdută la mine. Nu a avut nici cea mai mică urmă de agresivitate.
M-am uitat la ea și i-am promis că, dacă mă va lăsa să o iau de acolo, voi face tot ce pot și tot ce este omenește posibil să o salvez.
Ca și cum ar fi înțeles cuvintele mele, și-a pus boticul pe lăbuțe, iar eu am pus mâna pe ea.
Am prins-o de ceafă, am tras-o afară din coteț, am luat-o în brațe și am plecat dintr-un sătuc aproape uitat de lume din Ialomița, în viteză spre București.
Tot drumul am sperat că vom ajunge cu ea la cabinet în viață, dar am avut emoții mari până în clipa în care am trecut pragul clinicii și am văzut că încă respira. În acel moment, am simțit că pot și eu să respir din nou.
Mădălina ne-a sărit iar în ajutor și, în cel mai scurt timp, am avut rezultatul testului pentru babesioză. Era pozitiv și cu o infestare foarte mare de babesii.
Ce însemna asta? Clipele ei de viață erau numărate!
A fost pusă imediat la perfuzii și a primit antidotul. De asemenea, având analizele generale foarte, foarte proaste, i-am făcut testul de grupă și am adus-o pe Luna, dogița noastră, să-i doneze sânge, fiind compatibile.
La vreo oră după ce a primit antidotul și transfuzia, au început să se vadă mici îmbunătățiri, reușind să își ridice puțin capul.
Deși am fost avertizată că este foarte agresivă înainte să o scot din padoc, țin să spun că nu a avut vreo urmă de agresivitate față de niciunul dintre noi.
A rămas peste noapte la cabinet și, a doua zi, când m-am dus să o văd, am intrat cu teama că o să fiu anunțată că nu mai este. Dar am simțit că nu-mi încap în piele de fericire când am aflat că reușisem să mă țin de promisiunea pe care i-am făcut-o și că se simte mult mai bine. Atât de bine, încât s-a ridicat, a mers puțin și chiar a mâncat puțin!
Am rămas cu ea câteva ore, ca să știe că sunt acolo și că nu o abandonez, ci mă țin de cuvânt până la final.
Două zile mai târziu, după ce și-a recăpătat puterile și a început să facă diverse prostioare prin cabinet, am considerat că este momentul să o luăm la Căsuță și să rămână pe pastile.
Și, ei bine, uite-așa am reușit nu doar să-mi respect promisiunea făcută cu lacrimi în ochi, ci și să câștig o nouă prietenă blănoasă care a fost alături de noi încă 5 ani!
Am reușit să-i oferim încă 5 ani de viață frumoasă, cu iubire, mâncare bună, plimbări și tot ce putea să își dorească!
Din păcate însă, anul trecut pe vremea aceasta, destinul nu a mai fost de partea ei, a noastră.
Deși îi făceam regulat analizele, fiind un membru geriatric al Căsuței Codițelor, insuficiența renală a lovit mișelește.
După 2 săptămâni de perfuzii și toate medicamentele posibile care ar fi putut să o ajute, părea că își revine. A început iar să mănânce și să fie o idee mai activă. În acel moment am crezut că am reușit să păcălim moartea pentru a doua oară.
Din păcate însă, alte 2 săptămâni mai târziu, deși era permanent pe tratament, a căzut din nou și nu a mai avut forța să se ridice.
Cu tot tratamentul, valorile renale au crescut foarte mult – atât de mult încât organismul ei nu a mai rezistat.
S-a dus demn, cum de altfel a și trăit, ca și cum ar fi înțeles că nu mai există cale de întoarcere.
Din fericire, „prietena” cu coasa nu a lăsat-o să se chinuie – a ajutat-o să scape de suferință, de durere și să ajungă pe câmpia verde unde, îmi place să cred, aleargă fericiți toți blănoșii care au scăpat de suferința de aici!
Vei rămâne veșnic în sufletele noastre, alături de toți cei care nu mai sunt printre noi!
Lady
Iunie 2011 – 29 mai 2024